Un oraș treaz

Ziua începu cu zgomotul muncii din port, deși deasupra apei nu se zărea încă nicio urmă a primelor raze. Navren căută parâma pe care o lăsase la uscat în seara precedentă. Era încă umedă de ploaie, dar îmbinarea refăcută de Granek ținea. Nu se încrezu în culoarea ei: o răsuci printre degete de la un capăt la altul. „Dacă am aștepta să se usuce toate frânghiile, am pleca abia după schimbarea anotimpului”, bombăni un hamal. Navren făcu nodul, încercă întinderea și răspunse doar: „Atunci am avea mai mult timp să învățăm să așteptăm.” De la cheiul alăturat plecase deja o altă ambarcațiune. Întârzierea păru uriașă până când Navren văzu barca dispărând în spatele digului: trecuseră doar câteva clipe. Pe mare, chiar și o așteptare scurtă putea împiedica o imprudență de care cineva și-ar fi amintit generații întregi.